Sambata, 16.10.2004, la amiaza, in Cheile Rasnoavei.

Vremea nu era prea buna. Plecam din Bucuresti cu Nea Mihai cu masina, instructorul de Bungee(singurul dinRomania) spre Cheile Rasnoavei. Prietenul meu John(cel cu care voi sari) sta in fata si face pe copilotul. Nea Mihai si-a fracturat mana dreapta intr-un accident de motor. Acum John trebuie sa-i schimbe vitezele.
La plecare vremea nu se anunta prea buna, chiar daca buletinul meteo anuntase sambata si dumuminica temperaturi de 24-25 de grade. Pe drum am avut si putin soare.

Am ajuns la ora 12.45 la locul faptei. Aici erau nori, da nu ploua inca. Vantul batea foarte tare.  Am decis sa sarim in ciuda riscului de ploaie, pentru ca altfel cine stie cand mai ajungeam in Chei.

Parcam masina cam la 20 de m de locul de unde se echipeaza. Scoatem camerele repede, aparatul de fotografiat si incepem sa tragem cateva cadre.
Mergem spre nacela, unde ne intampina Bubu, tipul care a fost linga mine pentru a ma echipa la punctul de plecare. Dupa ce am incaltat jambierele de sustinere (saritura se executa legat de glezne), am imbracat si hamul de siguranta (de alpinism) pe care Bubu l-a verificat foarte atent. Un capat al coarzii a fost legat de jambiere si de ham cu o bucla mai larga (de siguranta in caz ca scapa legatura de pe glezne). Celalalt capat intra in nacela prin podeaua gaurita, si era agatat impreuna cu nacela de carlig.

Pregatirile au durat aproape 1 h pentru fiecare persoana.

"Instalatia" de sarit se constituie din doua cabluri de telecabina, ancorate zdravan in stancile ce strajuiesc cheile. Deasupra prapastiei, cam la mijloc, sunt fixate 2 bride de fier. De una din acestea e agatat un carlig de macara, cealalta contine o rola pe care 'curge' cablul de otel folosit la ridicarea nacelei. Initial, acest cablu este lasat pana la pamant. Prevazut la capat cu un carlig de care se fixeaza nacela, cablul urca pe rola (la 160 m deasupra solului), si de aici ajunge pe versantul sudic unde se infasoara pe troliu. De fapt asa se realizeaza urcarea, doi oameni muncesc la troliu 1/2 h pt a ridica nacela de la pamant pana la punctul maxim. Aici nacela se fixeaza in celalalt carlig. In nacela urca doi oameni, saritorul si "ajutorul de saritor" (sau "cel care trebuie sa te impinga in caz ca te razgandesti sa sari" :-)).

Coarda elastica este un manunchi de elastice subtiri si lungi (vreo 2-300), ce nu se deosebesc cu nimic de cele cu care trageam eu cu prastia, copil fiind sau daca vreti, cu elasticele ce se pun la chiloti. Viata ta, timp de 5 sec, depinde de niste elastice de chiloti.:-)  Firele de elastic nu se vad a fi rupte sau innadite, si coarda masoara aproape 12m, cantarind 6 kg.

Totul este gata. Intru in nacela si stau pe partea opusa locului de unde se sare. Bubu isi pune mainile la gura si tipa: “Suuuuuus!!!!” Ecoul intra prin mine si imi ajunge pana in maduva oaselor.
Dar nimic. Nacela nu se misca. Nervos Bubu rage din nou, de data asta si mai tare: “Suuuuuuuuus”. Dupa cateva secunde, incepem sa ne miscam. E clar ca baietii au auzit. Nacela se ridica. Urcand incet, ~5 m pe minut, pana la cei 160 m de unde se face lansarea, ai timp sa te gandesti la...nemurirea sufletului. “Oare ma iubeste cineva pe lumea asta? De ce fac eu asta? Am inchis gazele, apa si usa cand am plecat de acasa?”

Urcarea dureaza aporx. 30 de minute. Pentru mine a fost cea mai grea incercare. Totul parca se petrecea in slow motion. A durat o vesnicie.

Vantul incepe sa bata din ce in ce mai puternic, nacela penduleaza (e curent prin chei), si mai are si tupeul sa se roteasca in jurul firului de sustinere. Sub noi atarna coarda, agatata in abis, descrie cercuri lente deasupra copacilor si drumului. Oamenii, prietenii, devin tot mai mici, masinile se transforma in cutii de chibrite.

In timp ce urcam incerc sa am o conversatie cu Bubu, poate asa ma mai linistesc. Il privesc numai pe el, fara sa ma uit in jos. Ajungem la un moment dat sa discutam de promovarea lor prin internet, de site-uri etc. El sta asigurat intr-o coarda si prins cu mana dreapta de o chinga. Este putin aplecat in afara nacelei cu fata spre mine. E atat de linstit si de relaxat, incat chinga de care se tine seamana cu cu cea de care te tii cand mergi cu metroul. Face asta de 4 ani. La un moment dat genunchiul stang al meu incepe sa se miste singur. Dupa cateva secunde dreptul il copiaza. Imi dau seama ca nu le mai pot controla.

Si ajungem sus. Aici parca sunt un pic mai linistit.Genunchi incep sa ma asculte si uimitor – nu imi tremura mianile deloc.

Bubu agata nacela de primul carlig si ramanem suspendati deasupra haului. Cei care ne-au ridicat ne privesc de pe stanci. Prietenii mei din vale probabil ca-si pun acum intrebarea fireasca: "Sare, sau renuntza?" 

Din cauza vantului puternic aproape ca il mai aud pe Bubu.Acum e momentul sa facem schimb de locuri. Simt cum sangele incepe sa prinda viteza prin vene in timp ce ma indrept spre locul de unde trebuie sa sar. Acum stau cu fata la hau. In departare se zareste Piatra Craiului. Parca-i mai senin acolo, la noi in schimb nu se mai opresc rafalele de vant.
Urmeaza ultimele asigurari. Bubu imi strange puternic jambierele pe glezne. Imi ia fiecare picior si mi-l impinge spre marginea nacelei ca sa aiba loc de desfasurare. Stau cu juma’ de talpa afara. Imi spune sa ma prind cu mainile de nacela, dar pe exterior. Tot repeta sa nu sar pana nu spune el. Termina de strans si al doilea picior. Vantul bate foarte tare, de aceea treabuie sa asteptam o “gaura” intre rafale. Se aseaza in fund si apuca capatul corzii cu mana. Capatul de care sunt legat eu! Si la care o sa-i dea drumul cand ma vede ca parasesc nacela! Saritura o s-o fac aruncandu-ma cu capul in jos. Ca la lac, cand sar "cap" de pe ponton. Mare branza!? Restul trebii il va face gravitatia si... coarda (asa sa ma ajute Dumnezeu!).
E linsite…Imi aud cum bate inima. Astept semnul de la Bubu. Tensiunea creste proportional cu milisecundele care trec. Stau cu ochii numai in hau si cu mainile strang cat pot de tare manerele nacelei. Rafala de vant incepe sa dispara usor.   Incerc sa ma gandesc la ceva…dar nu reusesc….creierul meu nu ma mai asculta. Toata treaba e ca in mine a intrat in timpul urcusului o frica ancestrala... Trebuie sa-mi calc in picioare instinctul de conservare si sa ma arunc in gol... Degeaba calculez aspectele tehnice (ca sunt asigurat, ca rezista coarda la nu stiu cate tone, ca nu ajung deloc in coroana copacilor cu cele 65 de kile ale mele, ca au mai sarit si altii...), tot imi tremura turloaiele. Si ma intreb ce caut eu acolo...
Acum e liniste. Astept ca Bubu sa imi spuna ceva. Foarte relexat si cu o voce calma il aud din spate: “Frate…de acum…cand vrei tu!”  la auzul acestor cuvinte magice eu imi propun sa sar... Vad negru in fata ochilor, fiecare celula din mine urla... insa eu nu reusesc sa scot nici un sunet si MA ARUNC ! mainile se desprind de pe bara rece a nacelei, corpul se lasa usor in fata, si ajung sa plutesc. Am uitat sa ma rog!!! Am uitat sa tip!!! Incerc o senzatie pe care nu am cum sa o descriu in aceste cuvinte. Primul reflex pe care il ai, in timp ce cazi, este sa te prinzi de ceva, ca atunci cand cazi de pe un scaun. Numai ca acum nu ai de ce sa te prinzi. Pamantul se apropie cu o viteza care ma ameteste. Totul se desfasoara asa de repede ca ochiul nu reuseste sa inregistreze toate imaginile. Nu-mi dau seama daca-mi suiera sau nu aerul pe la urechi. Nu mai apuc sa inregistrez imagini (nici nu stiu daca am inchis ochii sau nu), ci traiesc senzatii, nu-mi dau seama cat de tari pentru ca totul are o alta dimensiune. Timpul, distantele...totul se transforma in timp ce ma pravalesc spre pamant cu capul in jos, legat de picioare. Ajung la limita de intindere a corzii Acum urmeaza reculul. Constat cu bucurie ca imi e incetinita caderea, apoi raman o fractiune imobil, pe urma pornesc in sus ca din pusca. Si plutesc... Ma rotesc in aer in timp ce-mi aduc aminte sa zbier (si urluuuu!!!AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA) ajung din nou cu capul in sus in punctul maxim al traiectoriei. O clipa de pauza, parca totul se opreste in loc... IMPONDERABILITATE!

Apoi plec, firesc, spre Pamant. Coarda e pe undeva pe langa mine, in aer, adunata ca un sarpe, nu am voie sa o bag in seama si sper ca nici ea sa nu se agate de mine in cadere. Sa ma lase-n pace sa cad linistit, ceea ce se-ntampla pana la urma...

Iarasi cadere, iarasi stop! (semafor pe rosu, frana brusca...) iarasi aruncare cu prastia. De data asta corpul meu si-a pierdut stabilitatea, ma rotesc ciudat in aer pe traiectorie... OOOPS, incepe sa-mi placa, pericolul a trecut. Sunt iarasi in punct maxim, de data asta corpul e aliniat la orizontala, cad... inca un salt... slabut de data asta. Si ma aliniez la verticala, cu capul in jos bineinteles, penduland sus-jos. Incep sa dau din maini ca la defilare. Hutza - Hutza, atarnat de picioare. Ma ridic cu un efort de un abdomen si prind asigurarea legata de ham si de coarda. Prind coarda in brate si stau pe ciuci. Acum chiar ma simt in siguranta. Sus, Bubu desprinde nacela din asigurare si incepem sa coboram, mult mai repede decat am urcat. Plus ca eu sunt cu vreo 50 m mai jos. Incep sa urluuuu din nou si apoi sa cant.
Ajung primul la sol unde ma prind ceilalti, reusesc sa pun picioarele pe pamant si-i multumesc lui Dumnezeu. Culmea ca nu sunt deloc ametit, stomacul n-a protestat in nici un fel... Chiar pot sa merg drept!

Ceilalti ma asteapta cu camerele indreptate spre mine. Primele impresii la cald…Nu imi pot stapani cuvintele. Vor sa iasa toate odata…In timp ce mi se desfac legaturile, toata lumea ma intreaba: “Cum a fost frate?” Nu pot vorbi. Nu stiu de ce…dar singurul lucru care imi vine in minte este: A DURAT PREA PUTIN…MAI VREAU ODATA! J

Multumesc si prietenilor mei care m-au sustinut, insotit si au avut rabdare sa ma astepte... Puteam oare sa-i dezamagesc si sa renuntz...?! Prefer sa cad in cap 100 m!

Ma inclin,